sâmbătă, 18 decembrie 2010
Am fost...
Tot timpul există un "dar". Dar totuşi, ce am scris aici e un pas al evoluţiei mele. A fost începutul, aş putea zice, a ceea ce voi numi mai târziu nonşalant (şi ignorant chiar) maturizare. Eu sunt un copil. Unul nebun. Unul căruia nu îi pasă că îl vede lumea când încearcă să prindă fulgi de zăpadă cu faţa. Un copil ce poartă 44 la pantofi. Un copil cu barbă, pentru care "mi-e lene" este stare, motiv şi prilej pentru atunci când îi e...lene.
Fiind un copil, cum aş putea oare să mă fi maturizat? În gândire? Nu, în gândire doar am înnebunit. Nu este nici urmă la maturizare la mine. Până şi acea tăcere "înţeleaptă" pe care o adopt uneori vine din dorinţa de a nu deranja pe cineva sau ceva. Spuneţi-mi voi, ce om matur este visător? Ce om matur îşi imaginează că va zice un lucru care poate va schimba faţa planetei? (şi asta nu din convingere că poate, căci prin cuvintele mele eu nu mă pot schimba nici pe mine. Doar că "ar fi frumos...". De fapt nu, nu frumos. Util, mai degrabă. Căci aş accepta ca eu să fiu ultimul om, însă cineva, oricine, să spună odată afurisitele acelea de cuvinte!)
Nu. Pe mine mă caracterizează un empatism excesiv. Un empatism binecuvântat dar pe care uneori îl blestem. Un empatism enervant, căci nu se poate desprinde de restul lumii fără să sufere odată cu ea la orice nimic. Chiar dacă toate aceste lucruri sensibile se întâmplă sub o faţă impasibilă, de om relaxat şi vesel (Fericit, chiar!). Acesta e singurul motiv pentru care îmi iubesc demonii: Orice mi-ar face, oricum m-ar despica, m-ar ucide, m-ar tortura pe dinăuntru, afară pot prezenta un zâmbet decent şi chiar sincer. Asta o fac pentru ceilalţi. Îmi place să ajut oamenii. Nu aş putea să le spun că totul va fi bine când eu însumi sunt un câmp de război, nu?
Îmi pare rău. Am spus prea multe despre mine. Îmi cer scuze pentru plictisul oferit. A vrut să fie, probabil (doar probabil), un rămas bun.
duminică, 3 mai 2009
Singurătate...
Viaţa este o sală de aşteptare,
Miliarde de celule din corpul tău strică RĂBDARE,
Va veni şi ea, cândva...
Nu ştiu...când va veni, şi mai ales cine e ea?
Un singur mod de a afla răspunsul există...
Aşteptarea mea persistă...
Oare se va termina vreodată?
Poate...dar probabil voi aştepta viaţa toată,
Aşteptând ceva ce poate nu va veni,
Însă aşa îmi dau seama de sensul vieţii.
Trăieşte fiecare clipă ca pe ultima,
Nu te uita în spate, inutil vei regreta,
Când ai ceva ce te iubeşte preţuieşte-l ca aurul,
Păstrază-l, va fi mângâierea ta când va cădea cerul.
Fiecare clipă să reprezinte o mare bucurie,
Dacă nu pentru tine, pentru cei din jur e şi mai bine.
Crede-mă, lasă orgoliul şi etichetele deoparte,
Să nu crezi c-ai să ajungi în Rai plin de păcate.
Nu mă înţelege greşit, nu îţi cer să îţi pierzi viaţa aşteptând nimic,
Doar că, având puţină răbdare, poţi avea ce ţi-ai dorit.
Nu are titlu...dacă nu i-am dat atunci, nu îi voi mai da niciodată...va zăcea într-un fişier word numit "Fără nume 1" cam tot timpul...
Voi încerca şi să bag vreo melodie...dacă nu va ieşi nimic după asta, nu a reuşit...logic...
Ehh...dacă sunteţi curioşi, daţi click aici, şi veţi asculta...
Noapte bună...