sâmbătă, 18 decembrie 2010

Am fost...

Ah...deşi, după cum se vede, tot de aici am oprit, nu pot şterge aceste două articole juvenile pe care le-am publicat. Da, este filosofie de duzină, da, este cea mai urâtă lamentare, da, nici poezia aceea nu e cum trebuie...dar
Tot timpul există un "dar". Dar totuşi, ce am scris aici e un pas al evoluţiei mele. A fost începutul, aş putea zice, a ceea ce voi numi mai târziu nonşalant (şi ignorant chiar) maturizare. Eu sunt un copil. Unul nebun. Unul căruia nu îi pasă că îl vede lumea când încearcă să prindă fulgi de zăpadă cu faţa. Un copil ce poartă 44 la pantofi. Un copil cu barbă, pentru care "mi-e lene" este stare, motiv şi prilej pentru atunci când îi e...lene.
Fiind un copil, cum aş putea oare să mă fi maturizat? În gândire? Nu, în gândire doar am înnebunit. Nu este nici urmă la maturizare la mine. Până şi acea tăcere "înţeleaptă" pe care o adopt uneori vine din dorinţa de a nu deranja pe cineva sau ceva. Spuneţi-mi voi, ce om matur este visător? Ce om matur îşi imaginează că va zice un lucru care poate va schimba faţa planetei? (şi asta nu din convingere că poate, căci prin cuvintele mele eu nu mă pot schimba nici pe mine. Doar că "ar fi frumos...". De fapt nu, nu frumos. Util, mai degrabă. Căci aş accepta ca eu să fiu ultimul om, însă cineva, oricine, să spună odată afurisitele acelea de cuvinte!)
Nu. Pe mine mă caracterizează un empatism excesiv. Un empatism binecuvântat dar pe care uneori îl blestem. Un empatism enervant, căci nu se poate desprinde de restul lumii fără să sufere odată cu ea la orice nimic. Chiar dacă toate aceste lucruri sensibile se întâmplă sub o faţă impasibilă, de om relaxat şi vesel (Fericit, chiar!). Acesta e singurul motiv pentru care îmi iubesc demonii: Orice mi-ar face, oricum m-ar despica, m-ar ucide, m-ar tortura pe dinăuntru, afară pot prezenta un zâmbet decent şi chiar sincer. Asta o fac pentru ceilalţi. Îmi place să ajut oamenii. Nu aş putea să le spun că totul va fi bine când eu însumi sunt un câmp de război, nu?
Îmi pare rău. Am spus prea multe despre mine. Îmi cer scuze pentru plictisul oferit. A vrut să fie, probabil (doar probabil), un rămas bun.

duminică, 3 mai 2009

Singurătate...

Va continua...uitaţi...continuă...
Deci...să vedem...sarcastic, ironic, prost, cu încredere oarbă în ceilalţi, rău, băgăcios, neîndemânatic, rece, indiferent, pesimist, sceptic in legătură cu ceilalţi....o caracterizare a mea...sigur nu aţi vrea să mă cunoaşteţi...ceva de genul aveam la status odată...chiar nu aveam de ce...pe atunci, cineva care mă iubea m-a rugat să îl schimb...folosind ceva ce se numeşte şantaj emoţional parcă..sau ceva de genul...de dragul acelei persoane l-am schimbat. Acum nu se va mai sinchisi să o facă. A dispărut. Ca şi ceilalţi.
Pe când am scris rândurile de mai sus mă cam îndoiam de o mare parte din ele...în schimb acum, văzând cele întâmplat, încep să le dau dreptate, desigur ajutat de pesimismul meu remarcabil când vine vorba despre mine.
Cum ziceam...pleacă toţi...ca şi Vescan, nu prea sunt în stare să îi ţin lângă mine...ştiu că pleacă unii, vin alţii, dar la mine nu mai vin aproape deloc...nu îi las...sunt prea ignoranţi, prea răi, prea proşti.Majoritatea. Aşa se ajunge la singurătate...fără niciun chin, fără nicio problemă, fără nimic. Nu spun singurătate adică absolut fără nimeni lângă mine, căci sigur voi rămâne cu câţiva când cărora le sunt foarte recunoscător, ci doar la o singurătate spirituală...foarte puţine persoane lucide capabile să dea un sfat lucid la o problemă...
Nu ştiu de ce pentru mine singurătatea înseamnă aşteptare...poate pentru că eu tot timpul aştept pe cineva sau ceva...sunt foarte răbdător când vine vorba de aşa ceva...paradoxal...căci la o aşteptare propriu-zisă, după 10 minute îmi pierd răbdarea şi îmi vine să îi dau telefonul de cap celui care mă face să aştept...alt paradox...pentru că nu sunt deloc punctual...ciudat, nu?
Oricum am ajuns la răbdare...am dat de o poezie mai veche...o voi posta.

Viaţa este o sală de aşteptare,

Miliarde de celule din corpul tău strică RĂBDARE,

Va veni şi ea, cândva...

Nu ştiu...când va veni, şi mai ales cine e ea?

Un singur mod de a afla răspunsul există...

Aşteptarea mea persistă...

Oare se va termina vreodată?

Poate...dar probabil voi aştepta viaţa toată,

Aşteptând ceva ce poate nu va veni,

Însă aşa îmi dau seama de sensul vieţii.

Trăieşte fiecare clipă ca pe ultima,

Nu te uita în spate, inutil vei regreta,

Când ai ceva ce te iubeşte preţuieşte-l ca aurul,

Păstrază-l, va fi mângâierea ta când va cădea cerul.

Fiecare clipă să reprezinte o mare bucurie,

Dacă nu pentru tine, pentru cei din jur e şi mai bine.

Crede-mă, lasă orgoliul şi etichetele deoparte,

Să nu crezi c-ai să ajungi în Rai plin de păcate.

Nu mă înţelege greşit, nu îţi cer să îţi pierzi viaţa aşteptând nimic,

Doar că, având puţină răbdare, poţi avea ce ţi-ai dorit.


Nu are titlu...dacă nu i-am dat atunci, nu îi voi mai da niciodată...va zăcea într-un fişier word numit "Fără nume 1" cam tot timpul...

Voi încerca şi să bag vreo melodie...dacă nu va ieşi nimic după asta, nu a reuşit...logic...

Ehh...dacă sunteţi curioşi, daţi click aici, şi veţi asculta...

Noapte bună...

marți, 28 aprilie 2009

Bucăţica mea de filozofie

Bună...ca toţi plictisiţii, m-am hotărât să "întreţin" şi eu un blog...mai degeaba...cam inutil, măcar el mă va asculta...
Că tot nu am ce face, m-am hotărât să filozofez...şi de data aceasta nu în gând, ci pe monitor...nu foaie...doar monitor... cu tastatura...De ce să nu mă bag şi eu în seamă, dacă tot sunt în perioada adolescenţei, care e şi "perioada filozofiei"?
Am strâns multe în ultimele zile, şi a venit timpul să mă descarc...am avut două tendinţe...
"Normal ca viata nu e frumoasa, daca ii privesti doar parte urata..normal ca e grea, daca tu singur ti-o îngreunezi..normal ca toti te urasc când tu nu sti ce e iubirea..de ce taci cand cineva e laudat, dar barfesti cand cineva e blamat?"- un status pe care l-am avut recent...
"Amintirile frumoase sunt ca niste felinare frumoase pierdute intr-un intuneric perfect, timpul. Uneori, pot fi impulsuri spre a te indrepta catre luminita de la capatul tunelului cand aceasta pare prea departe, dar ghidate de o mana nepriceputa, aceste felinare pot face greşeala supremă de a lumina cele mai ascunse şi mai întunecate părţi ale acestui întuneric, parti care spre binele tău ar fi bine să rămână întunecate" - o mică sclipire în mijocul nopţii...de când am început să citesc seara târziu nu mai prea am acelaşi somn...
Aş mai putea cita multe melodii care să îmi spună exact gândurile mele, dar....
Dar ar fi mai bine ca tot eu să spun...
Deci, de ce?...asta e întrebarea cea mai des întâlnită în capul meu?...răspunsul, dacă aceasta nu e chiar o întrebare retorică, este cât se poate de simplu: "De aceea, asta defineşte omul"...De ce nu poţi tăcea când trebuie?...de ce trebuie să fii rău de fiecare dată când poţi?...de ce trecem prin viaţă ca şi cum am exista numai noi, călcând fără milă peste visele, dorinţele şi promisiunile făcute celorlalţi?...şi mai pot continua mult cu aşa ceva...cu un simplu răspuns, ignorant atât prin forma lui, cât şi prin intermediul celor care îl folosesc: Deaia.
Dacă ai avut răbdare să citeşti până acum, te felicit...nu am scris ca să ai tu ce citi...am scris pentru mine...dar dacă ţi-a plăcut măcar puţin, te felicit, şi ţi-aş mulţumi

Gata...pentru acum